Obiectul de studiu şi problematica psihologiei educaţiei

1. Consideraţii introductive cu privire la psihologia educaţiei ca ramură ştiinţifică
2. Psihologia educaţiei şi rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

1. Consideraţii introductive cu privire la psihologia educaţiei ca ramură ştiinţifică

Termenul de psihologie provine de la cuvintele greceşti psyche (suflet) şi logos (cuvânt, teorie, învăţătură). Ca ştiinţă, a apărut în perioade mai recente (primele lucrări de psihologie sunt publicate după anii 1500 de Rudolf Goclenius şi 1700 de Christian Wolf).

O primă aproximare a definirii psihologiei, care ar putea porni de la analiza etimologică, ar consta în considerarea psihologiei ca ştiinţă care studiază psihicul sau procesele şi fenomenele psihice. Problema ridicată de această definire este una de logică, dată fiind circularitatea ei.

Obiectul de studiu al psihologiei este psihicul. Pentru a depăşi circularitatea definirii anterioare trebuie să recurgem la a înlocui termenul de psihic cu o definiţie a lui.

Ce este psihicul?

O definire corectă din punct de vedere logic ar cere respectarea condiţiilor conform cărora orice definire trebuie să conţină un gen proxim şi o diferenţă specifică. Este foarte dificil însă să identificăm genul proxim şi diferenţa specifică pentru conceptul de psihic. De aceea definirile obişnuite recurg la inventarierea principalelor caracteristici ale psihicului. Iar aceste caracteristici reies prin raportarea psihicului la criterii exterioare lui însuşi. Iată care sunt criteriile propuse de M. Zlate:

a) prin raportare la materie (la substratul material al psihicului):

                                                psihic = produs/funcţie a creierului

b) prin raportare la realitatea înconjurătoare (lumea obiectivă a lucrurilor şi fenomenelor naturale):

                                                psihic = reflectare subiectivă a realităţii obiective

c) prin raportare la interacţiunea universală a lucrurilor:

                                                psihic = caz particular/formă/expresie a vieţii de relaţie

d) prin raportare la realitatea socială:

                                                psihic = element condiţionat şi determinat socio-istoric şi socio-                                                          cultural.

Psihologia este definită astfel ca ştiinţă care studiază fenomene şi procese care constituie o reflectare subiectivă a realităţii obiective şi care sunt condiţionate şi determinate socio-istoric şi socio-cultural  reprezentând o funcţie a creierului ce reflectă relaţionarea universală.

Trebuie menţionat faptul că, aşa cum se întâmplă la nivelul oricărei ştiinţe, procesele, însuşirile, mecanismele psihice sunt studiate cu ajutorul unui ansamblu de metode obiective pentru a evidenţia legile de funcţionare a psihicului. Aspectul practic la psihologiei rezidă în scopul său care vizează cunoaşterea, optimizarea şi ameliorarea existenţei umane (M. Zlate, 2000).

Psihologia educaţiei reprezintă o ramură ştiinţifică a psihologiei, aflată la confluenţa psihologiei generale (ca ştiinţă de bază, cu un nivel de maximă generalitate ştiinţifică) cu domeniul aplicativ al educaţiei.

Educaţia reprezintă modalitatea prin care societatea transmite noilor membri ai societăţii într-o manieră conştientă şi sistematică cunoaşterea, valorile, credinţele, modurile de comunicare specifice cu scopul dezvoltării potenţialului individual necesar adaptării la societatea sau cultura respectivă.

2. Psihologia educaţiei şi rolul ei în formarea viitorului profesor - model integrativ

În perioada actuală se doreşte şi se impune din ce în ce mai mult considerarea procesului educaţional ca fiind ştiinţă aplicată. Psihologia aduce o importantă contribuţie la constituirea acestui domeniu prin ramura Psihologia educaţiei.

Cum ajută Psihologia educaţiei profesorul? Iată principalele domenii:

- în ceea ce priveşte conţinutul obiectului de învăţământ predat: se cercetează modul în care acest conţinut poate fi adaptat particularităţilor de vârstă sau particularităţilor individuale ale elevilor, cum poate fi structurat şi accesibilizat conţinutul predat, cum se poate crea cadrul în care elevul să poată aplica sau transfera cu uşurinţă informaţiile sau deprinderile achiziţionate spre alte domenii;

- în ceea ce priveşte organizarea procesului de transmitere a cunoştinţelor: se pune problema adaptării metodelor de predare la particularităţile psihice ale elevilor (stil de cunoaştere şi învăţare)

- în ceea ce priveşte diversitatea umană cu care trebuie să lucreze profesorul: se caută răspunsuri la întrebări de genul: Posedă elevii aptitudinile şi motivaţia necesare învăţării? Se poate lucra cu o clasă sau cu elevi nemotivaţi să înveţe? Ce se poate face pentru a rezolva sau remedia asemenea situaţii?

Profesionalismul profesorului derivă din îmbinarea a trei factori:

1. pregătirea de specialitate (ca rezultat al cunoştinţelor şi deprinderilor dobândite pe parcursul instruirii oferite de specializarea universitară);
2. pregătirea psihopedagogică (rezultatul pregătirii prin intermediul disciplinelor psihopedagogice: psihologia educaţiei, pedagogie, didactica şi alte discipline de specialitate psihopedagogică);
3. aptitudinile pedagogice (aptitudini devenite capacităţi în urma exersării lor în contextul practicii pedagogice şi permiţând realizarea efectivă a actului educaţional).

Psihologia educaţiei este disciplina care pune începutul pregătirii psihopedagogice a profesorului, creându-i atât un cadru explicativ al fenomenelor observabile în actul educativ cât şi premisele unei intervenţii educative eficiente.

Cele două întrebări la care încearcă să răspundă Psihologia educaţiei pun în centrul problematicii cercetării problema învăţării. Aceste întrebări sunt:

1.                  De ce unii elevi învaţă mai bine decât alţii?

2.                  Ce se poate face pentru a stimula învăţarea?

Bazându-ne pe experienţa şi cunoştinţele pe care le deţinem putem identifica diferite răspunsuri la aceste întrebări. Contribuţia esenţială a Psihologiei educaţiei constă în a identifica răspunsuri ce se bazează pe cercetări riguroase care permit organizarea informaţiilor în modele operaţionale de intervenţie educativă.

În demersul de elaborare a răspunsului la prima întrebare, Psihologia educaţiei introduce certitudinea şi rigoarea ştiinţei propunând o analiză de tip cauză-efect pentru activitatea de învăţare. Rezultatele învăţării variază datorită unor cauze. Aceste cauze sunt numite şi variabile ale învăţării. Principalele tipuri de variabile ale învăţării se grupează în patru categorii:

-          variabile contextuale – factorii care oferă mediul, cadrul pentru procesele de transmitere-însuşire de cunoştinţe;

-          variabile de intrare - input – calităţi / caracteristici / trăsături ale profesorilor şi ale elevilor;

-          variabile procesuale – comportamente ale profesorului şi ale elevilor ce exprimă procesele psihice implicate în activitatea de învăţare;

-          variabile de ieşire - output – rezultatele obţinute în urma evaluării învăţării realizate de către elevi – feed-back-ul învăţării.